Îl aștept pe Domnul. Mă încred în El pentru ziua de azi și pentru cea de mâine și…pentru cea de poimâine. Uneori, e tare greu…

Mă gândeam, nu de mult, că am chiar obosit. Că… nu mai pot așteptând. Până când?… Atunci, Domnul mi-a adus aminte de Avraam, care a așteptat împlinirea făgăduinței Lui 25 ani (cu privire la copil, desigur, pentru că, în ce privește țara pe care urma să o primească moștenire și în care a locuit o viață întreagă ca străin, mutându-și cortul dintr-un loc în altul, e o altă poveste, al cărei sfârșit l-a văzut abia de pe partea cealaltă a cerului). Premiul pentru această așteptare a fost faptul că Avraam a rămas cunoscut în istorie ca „Avraam cel credincios”, devenind chiar tatăl tuturor credincioșilor.

Domnul m-a întrebat atunci dacă vreau ca, la final, să-i fie adăugat și numelui meu calificativul „cea credincioasă”? Însă deopotrivă mi-a amintit că, undeva după jumătatea așteptării, și Avraam a obosit și a căutat o scurtătură. Scurtătura a purtat numele de Ismael. Așa cum credința lui și-a lăsat binecuvantarea peste întreaga lui viață, peste națiuna care a luat naștere din el și, apoi, peste biserica lui Hristos – tot așa, încercarea lui de a scurta timpul de așteptare al Domnului cu soluții previzibile a marcat nefericit, chiar tragic, viața lui, a familiei lui, a națiunii Israel, de-a lungul timpului și până azi.

Ce bun și înțelept e Domnul, care ne avertizează din timp cu privire la pericolele care ne stau în față, ca să fim feriți de ele, ca să nu căutăm scurtături, chiar dacă, uneori presiunea, e uriașă și avem sentimentul că orice ar fi mai bine decât să trăim în nesiguranța așteptării!

Dumnezeu a vorbit bisericii din Efes prin cuvintele apostolului Pavel, scrise lui Timotei: ,,Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută.” (1 Timotei 1:5). Duhul lui Dumnezeu a anunțat, cu mult timp înainte, biserica din Efes că punctul focal al vieții creștine e dragostea, și nu porunca în sine. Cu toate acestea, 30 de ani mai târziu, o vedem în Apocalipsa capitolul 2 ca fiind plină de tot felul de calități, dar lipsită de „dragostea dintâi.” Mare lucru nu putea fi, câtă vreme erau plini de tot felul de fapte bune, nu-i așa?! Totuși acest lucru a fost privit de Domnul ca fiind atât de grav (pe cât de grav ar fi pentru orice bărbat faptul că o femeie se căsătorește cu el din interes!), încât biserica din Efes era în pericolul de a-și pierde sfeșnicul cu Lumina lui, adică… chiar pe Domnul. Dacă ar fi ținut minte avertismentul Duhului, dat prin apostolul Pavel, n-ar fi ajuns acolo.

De atunci, mă rog Domnului să-mi dea puterea și răbdarea de a-L aștepta pe El P NĂ va veni și de a nu căuta sau accepta scurtături! Cât mai este până când El îmi va răspunde la rugăciuni? Nu știu. Știu însă că va veni negreșit „la împlinirea vremii.” Și ceasul lui Dumnezeu merge „la fix.”

„Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege” (Gal.4:4-5). Nu mai devreme, nu mai târziu. Până la împlinirea vremii Venirii Mântuitorului, Dumnezeu a lăsat niște praguri ale vremii. Unul dintre aceste „praguri” a fost chiar credinciosul Avraam, care a „nădăjduit împotriva oricărei nădejdi” (Romani 4:18).

Poate că întrebarea pe care ar trebui să mi-o pun nu este „Până când?”, ci „Voi fi eu una mereu nemulțumită, nerăbdătoare, ca și aceia din poporul lui Dumnezeu care nu L-au crezut pe El și au murit în pustie, sau voi fi dintre aceia care vor rămâne ca «praguri», oameni prin care planul perfect al lui Dumnezeu va fi dus la împlinire?”

Doamne, ajută-mă să-mi ațintesc privirea spre Tine și să Te aștept până când vei veni!

Dr. Camelia Căpușan – Cluj Napoca