Îmi amintesc cu drag prima întâlnire ca și cum ar fi fost ieri! Am savurat fiecare moment, fiecare lecție, fiecare atenție primită zilnic cu drag din partea unor doamne drăguțe: bilețele cu diferite mesaje de încurajare, ciocolățele, flori, reviste și multe altele, așa cum doar doamnele ştiu să ofere. Plecam mereu cu bateriile încărcate la maxim și ceea ce mă mai ținea ,,încărcată” pe parcursul acelor șase luni până la următoarea sesiune erau temele pe care le aveam de făcut și relațiile care s-au legat între noi, ,,Prisciluțele”. Chiar şi aşa, de cele mai multe ori ajungeam cu bateria aproape goală, pentru că trebuie să recunosc că a fost un proces foarte complex, care a însemnat în primul rând să mă disciplinez, dar și să fac față ispitelor care n-au fost deloc puține, ci chiar mai multe şi mai intense.

Disciplina în a citi Biblia regulat și în a-mi face temele a fost cu mult mai folositoare decât mi-aş fi putut imagina. Am învățat atât de multe lucruri de la alte doamne, nu neapărat lucruri noi, dar, văzând exemplul lor și urmărindu-le rezultatele, mi-am dorit să încerc și eu. Astfel, o lungă perioadă, abia așteptam să mă trezesc dimineața la ora 5, ca să citesc Biblia și să mă pot ruga în liniștea dimineții. Am adaptat acest obicei în funcție de situațiile în care mă aflam, dar dragostea pentru Cuvântul lui Dumnezeu și acea relație deosebită s-au cimentat în zorii dimineții.

Școala Priscila a fost ca o doză concentrată de antibiotic împotriva tuturor bacteriilor cu care am fost contaminată în cursul vieții: nemulțumiri, frustrări, dezamăgiri, neînțelegeri și multe, multe altele. Încă sunt sub tratament, mai am o sesiune din școală și apoi voi intra pe menținere.
Școala Priscila, un mic colț de rai!

Mereu le povesteam fetelor de acasă că, în timpul fiecărei sesiuni, mă simțeam ca și cum eram într-un colț de rai. Relația frumoasă pe care o aveam cu fetele, dărnicia fiecăreia, empatia lor, dedicarea și mai ales inima lor sinceră te făceau să-ți dorești să aduni cât mai multe de acolo și să duci și acasă, la cei din jurul tău.
Iar după lungile sesiuni de peste zi, ne întâlneam seara în camere sau în bazin și continuam poveștile până după miezul nopții. Au fost nopți în care am râs, am plâns, ne-am unit inimile și am simțit una pentru cealaltă.

Scurtele nopți care mai rămâneau le foloseam ca sfeșnice pentru viețile noastre și astfel s-au născut viziuni și noi dorințe de a continua lucrarea frumoasă pe care a început-o Dumnezeu în noi şi de care ne-am bucurat foarte mult. Și primul rod, micuț și scump, a fost chiar fetița mea, de 11 ani, care abia aștepta să vin acasă, se cuibărea în pat lângă mine și aștepta ca o floricică să fie udată cu poveștile frumoase despre această şcoală.

După ultima sesiune, m-am trezit că și băieții se plantau lângă mine și-mi ziceau: ,,Hai, mami, începe să ne povestești!” Şi nu era mai mare onoare și bucurie decât să pun în inimioarele lor sincere atât de multe lucruri frumoase și hrănitoare.

Într-o sesiune de povești, fetița mea m-a întrebat nerăbdătoare:
– Mami, care e vârsta minimă de la care se poate merge la această școală? Abia aștept și eu să merg!
Și atunci s-a născut în inima mea acest VIS: să continuăm această școală într-o variantă pentru micile ,,Prisciluțe.”
Le-am povestit lor mult mai detaliat, iar acum, și vouă, măcar esența. Restul vă las să-l descoperiți singure!

Fiţi binecuvântate!
Diana Ștefănescu