In aceasta toamna, prima serie a fetelor inscrise la Scoala Priscila au incheiat cu bine programul. Am sarbatorit impreuna evenimentul la Felix in 2 octombrie. Ne-am bucurat s-o avem alaturi de noi pe Wendy Wilson – femeia care in urma cu 30 ani a venit in Romania cu viziunea echiparii femeilor pentru slujirea altor femei. De asemeni ne-au onorat cu prezenta pastorul Mircea Detesan – directorul general al Fundatiei EBE si pastorul Lucian Chis – presedintele bordului Fundatiei EBE.

Ce a insemnat acest program pentru absolventele noastre, aflati din marturia uneia dintre ele:

Ce a însemnat pentru mine “Școala Priscila”?

Cu trei ani în urmă, am văzut-o ca o scară. O scară foarte înaltă, la baza căreia eram eu și în vârf dumneavoastră: Lidia, Mihaela, Dorina, Nora, Cristina, Angela, Mia, Maricica, Camelia, Rodica, Adela – toate cele care v-ați implicat în acest program de crestere duhovniceasca a femeilor.
Cu mulți ani înainte de a auzi eu de școala Priscila, admiram articole, interviuri, conferințe, în care mesajul transmis de voi, lăsa în inima mea bucuria de a fi o fiică răscumparată și prețioasă a Tatălui Ceresc și încurajarea de a crește tot mai mult în asemănarea cu El. Dar, în același timp, îmi stârneau o tânjire, o dorință lăuntrică de a împărtăși mai departe tot ce aveam, de a aduce și eu nădejde și inviorare celor care simțeam că au nevoie să le primească. Dar, cum să fac asta, când doar idea de a vorbi în fața unor femei era suficientă ca să-mi răpească odihna nopților în care mă visam făcând așa ceva? Ce să mai spun despre pregătirea mea!… Mă vedeam incapabilă din punct de vedere al cunoștințelor biblice, a relației mele cu Domnul. Atâtea argumente ridicam ca să înăbuș strigătul pe care, știu acum că Dumnezeu l-a pus adânc în mine și totuși el se încăpățina să rămână acolo. Dar El a vegheat ca să nu se stingă. Cum? M-am trezit înscrisă la școala Priscila!

„Nu esti pregătită? Nu ai suficiente cunoștinte? – mi-am auzit inima spunându-mi- Nu-I nimic! Am pregătit EU, femei, cursuri, materiale, care să te ajute, să te echipeze, să te crească.”

Nu știu dacă vă mai amintiți, că, printre emoții și bâlbâieli, la prima întâlnire când ne-am prezentat, eu v-am spus că am ajuns aici “împinsă de Domnul”. Mă întrebam ce caut aici, mă simțeam așa de „necalificată” pentru viziunea școlii. De aceea am spus că pentru mine, Priscila înseamnă “scară”!… Sincer vă spun că, deși tânjeam să urc, nu credeam că voi ajunge vreodată sus… Însă Dumnezeu mi-a spus printr-un cuvânt profetic că este un drum pregătit de El și eu trebuie să încep să pășesc.

Încă din prima zi am fost îmbărbătată de un motto, rostit de sora Lidia: ”Nu a văzut lumea ce poate face Dumnezu cu un om care se pune la dispoziția Lui.” Și așa, am început să urc, cu pași nesiguri, ajutată de materialele studiate, înconjurată cu dragostea colegelor, ce erau mai sus pe trepte, motivată de experiențele personale ale profesoarelor, care au contribuit foarte mult cu deschiderea și vulnerabilitatea lor, la nădejdea că Domnul poate să lucreze și în dreptul meu la fel.

Am experimentat și căderile în gol… Cea mai dureroasă a afost când la unul din module, a trebuit să conducem fiecare o lecție. Ce am simțit dupa acea oră, am exteriorizat în șiroaie de lacrimi, pe o buturugă la Valea Draganului, intonând versurile ”mă simt ca o frunză purtată de vânt / Ca o trestie frântă pe malul unui lac”. Lacrimi multe și frustrare a fost și la sesiunea în care făceam studiu biblic inductiv. Dar au fost și momente de bucurie sfântă, de părtășie adâncă, care îmi vor rămâne pentru totdeauna în inimă. Rugăciuni, lacrimi, binecuvântări, clipe în care nu mai eram cursante și profesoare , ci toate la un loc- prințese ale cerului, copleșite de dragostea Tatălui nostru.

Tot ce s-a întâmplat de-a lungul acestor ani, a făcut ca ceea ce eu consideram la început o scară ce mă va ajuta să urc Undeva, să se transforme într-o punte care mă leagă de Ceva. Da, acum la final, școala Priscila este pentru mine o punte, care mă leagă de ințelepciunea, dedicarea, exemplul personal și dragostea pentru Dumnezeu, pe care dumneavoastră le-ați trăit și le-ați insuflat în noi pe parcursul acestui timp. O punte peste o prăpastie ce mi se părea de netrecut, cândva. Prin Școala Priscila, Dumnezeu m-a făcut să văd că, ceea ce era odată un vis, trebuie transformat în realitate. Eu trebuie să arăt frumusețea lui Hristos femeilor din jurul meu – așa cum am văzut-o și eu la rândul meu prin voi, cele care ați ales să ascultați chemarea Domnului și să investiți în mine.

Vă mulțumesc!
Alina Velcherean – Bistrița